Asa ar trebui sa fie...

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata” (1 Corinteni 13:4-8).

In Biblie, am gasit acest verset si am simtit pentru prima oara ca nu mi se porunceste sa iubesc intr-un anumit fel. Ati observat ca oamenii vor sa faca aceleasi lucruri? Tinerii care se plac, se intalnesc premeditat, vorbesc aceleasi nimicuri (gen: zodii, familie, crezuri, hobby-uri, etc) si parca vor sa se descopere intentionat. Pun prea multe intrebari, jumatate stupide, si pastreaza linia tipica a asa- zisilor indragostiti. Se parasesc in aceleasi moduri lipsite de sens sau cu prea multe explicatii inutile si ridicole. Sunt lipsiti de spirit de aventura si exagerat de comozi. Isi spun cu usurinta "te iubesc", chiar daca habar nu au cum este sentimentul. Nu am spus niciunui baiat asa ceva si nu cred ca voi spune vreodata. Poate am scris in caietele mele zdrentuite sau la status in vreo limba bizara. Oare cum e sa iubesti atat de mult, incat sa simti ca nu-ti pasa daca mori?Cum as putea sa-mi dau seama daca iubesc sau e doar o stare ciudata? Si, daca "starea ciudata" nu va pieri niciodata, voi sti ca este dragoste...mi-am acoperit ochii, urechile si gura, ca sa nu-i vad, sa nu-i aud si sa nu le vorbesc. Asa ca el nu trebuie decat sa-mi descopere ochii si ma va auzi...