Remember... cei doi zei

Nici nu stiu cand au imbatranit cei doi. Parca ieri strigau la fata cea mai mica sa nu mai bata pietrele pe ulitele satului, sa nu mai mearga singura in padure "fereasca sfantu', sa nu se intample vreo nenorocire!", sa lase mortii cu mortii, ce tot pierde vremea prin cimitir, sa se trezeasca de dimineata si sa puna mana pe carte. Acum si-au inchis universul dupa gardul verde din scanduri subrede. Gutuiul de langa poarta abia mai sta, visinul e de mult pe foc si, in locul zarzarului ce isi apleca crengile pana in drum, e o tufa de iasomie. Treburile nu mai sunt ca odinioara. Copiii au plecat si cerdacul nu mai are pe cine sa adaposteasca in timpul ploilor de vara. Inima pictata cu oja pe lemnul uscat nu mai e si nici numele printului din povesti, care-ti ungea sufletul cu cantecele lui.
Batrana se uita singura la apus, din dosul geamului, dar parca nici soarele nu zaboveste prea mult pana sa se ascunda dupa biserica de la Ciofeni. Se gandesc la trecut cu durere. Cei cinci copii si-au facut viata dupa propriile reguli. Unii sunt fericiti, altii nu prea. Treaba lor s-a sfarsit. Au inradacinat principii si visuri atat de adanc, incat nu ai cum sa te abati, oricat ai vrea. Si totusi te-au lasat sa alegi, nu ti-au impus nimic, nu te-au obligat niciodata, pentru ca stiau ca ai mostenit gena becisnica a nefericirii. Trecutul e incurabil.